Florin Șuțu

Atunci cand ii privesti “iernile” ai o senzatie coplesitoare de patrundere intr-o lume in care amintirile te inunda , iti aprtin si parca nu , dar te identifici cu toate si simti cum te epuizezi in inertia unor lumi eterne. ”Iernile ” lui sint un monolog cu tine insuti, o survolare a unui spatiu foarte cunoscut dar pe care nu l-ai vazut niciodata, dintr-o lume careia nu i-ai apartinut dar face parte din istoria ta.

Un singur glas se aude.

Este arta la care privesti o capita in arsita albului zapezii si vezi tot satul, este tabloul in care privesti o casa sub umbra norilor de plumb si cunosti deja toti oamenii din sat si ai vrea sa spui “sarut mana“ cu duiosie si lacrimi in ochi acelor batrini care nu mai exista.

Nici nu este nevoie de mai mult pentru ca  doar doua culori reusesc sa ceeze un poem si sa ne transforme existenta in simboluri.

Probabil de aceea si “florile” sunt o reusita combinatie de primavara si iarna, doua simboluri ale principalelor etape ale existentei noastre.

“Florile” lui au, de cele mai multe ori, delicatetea unui inceput, cand pipai in intuneric cu toate simturile larg deschise cautand drumul spre lumina dar si violenta unui drept la existenta prin lupta cu tot ce este in jur dar impotriva nimanui.

Arta lui nu are varsta pentru ca are aceeasi conditie de intelegere pentru orice timp.

Este proaspata cind o privesti pentru prima oara si coplesitoare cand o aprofundezi.

Daca as da o definitie acestui tip de arta, i-as spune “arta Florin Sutu”. De cele mai multe ori arta lui sperie pentru ca refuza sa se identifice cu gandurile trecatorului, pastrandu-si mereu independenta si propria vointa in exprimare.

Ca sa poti sa il intelegi trebuie intai sa te apropii de esenta vietii, sa intelegi, sa traiesti tot ceea ce a nascut aceasta arta .

Este acel tip de arta care stie si poate sa te iubeasca atunci cand se simte iubita si sa-ti dezvaluie nuante de o frumusete pura dar si un intreg arsenal de trairi si sentimente.

Sergiu Comărniceanu

Icoana, dincolo de semnificatia ei, este o fiinta, este vie prin ceea ce creaza in jurul ei.
Este un viu aparte, de dincolo de noi, pe care multi nici nu-l intelegem.
Ea este in stare, ca din momentul in care culoarea pusa din mana  noastra capata si harul lui Dumnezeu, sa fie “fiinta” care leaga suflet de suflet, care te leaga pe tine, cel care esti, de cel care poate ai vrut sa fi, te leaga cu dorinta cunoasterii de neintelesul de ieri si neintelesul de maine. Freamatul ei impune o relaxare a gandirii, o intoarcere catre iubire si adevar.
Vibratia ei te obliga sa-ti pleci ochiul si sa-ti inalti spiritul.

Fericiti sint cei care, putand sa se apropie de lumea lui Dumnezeu, cunosc linistea si bucuria pacii sufletesti.
Dincolo de tehnica realizarii, de materialele folosite, icoana este usor de recunoscut si usor sa ti-o apropii.
Arta straveche face din iconar omul care impreuna cu preotul deschid caile cunoasterii spirituale si in aceasta perioada cauta noi cai de exprimare, de expresie, pentru a-si recapata locul pe care-l merita in lumea artei.
Creatia unei zone cu traditii in domeniu, Sergiu Comarniceanu, a introdus in icoanele sale pe sticla elemente proprii de exprimare, manifestind preocupari pentru  detaliu, chiar si in planurile indepartate, apelind de multe ori la traditia populara, chiar la mituri si legende.

 

Preocupat de ideea de frumos, da lucrarilor sale o linie de noutate si interes prin utilizare de rame din lemn sculptat cu motive nationale, fara insa a se abate foarte mult de la regulile clasice.