Carmen Lungu Oprea

Este in esenta un pictor al amintirilor, in culoare simtindu-se nostalgia acelor clipe de demult, privite parca cu un ochi usor incetosat de lacrimi.

Este o tristete sortita parca eternitatii, o tristete suava, delicata, marcata nu atat de rau cat de neputinta in fata fatalitatii.
Opera ei, a lui Carmen Lungu-Oprea, ar putea fi asemuita cu acel prag peste care trebuie doar sa pasesti ca sa intilnesti fericirea.
Constransa de propria-i constructie, nu-si poate etala zbuciumul intern, in zbuciumul culorilor si al luminii, ci se aseaza lent, ordonat, cuminte, in siguranta liniilor, in fermitatea orizontului.

 

Imaginiile nu sunt neaparat dorinta de a se exprima ci mai degraba necesitatea de a se cauta si regasi pe sine, motiv pentru care inceraca redescoperirea vietii in conotatii noi, in care sa se regaseasca.
In “nudurile” sale regasesti feminitatea pe care siesi si-a contestat-o, incercand sa definesca femeia ca pe un element natural si firesc al universului, dincolo de patima si dorinta, dar si asa jocul umbrelor si al luminii, plenitudinea liniilor si fermitatea negrului nu pot anula frumosul, nu pot anula femininul.

 

Mergand in limitele unui echilibru necesar si dorit, existenta sa se oglindeste in dimensionarea bine controlata a tablourilor, imaginea avandu-si o pozitie clara, parca predefinita, si de aceea se aseaza usor si cursiv, in ansamblu semanand cu niste elemente, eventual ruperi de culoare intre tine si limita orizontului.
Acesta este si motivul pentru care este greu sa te asezi intr-o alta pozitie, din orice unghi lumina sclipind la fel cerandu-ti parca un plus de atentie, un mic semn de intrebare, o cautare, dar nu intotdeauna si un raspuns. Fara a avea ceva misterios sau special in talentul sau, varietatea temelor demonstreaza ca stapaneste suficient de bine tehnica penelului, asezand just si rational culoarea, cantarind amanuntit densitatea si amploarea liniilor.

 

Se reflecta de asemenea rafinamentul gustului, scrupulozitatea detaliilor si grija vis-a-vis de modul de exprimare, toate caracteristice spiritului feminin cultivat.

Irina Leahu-Mihailescu

Arta ei iti da un ciudat  sentiment de grija, creand senzatia a ceva delicat, deosebit de fin, pretentios si sensibil.
O adiere poata sa rupa, un cuvant poate sa doara, lumina sau intunericul sa distruga.
Este o lume mica ce apartine unei lumi mari care a marginalizat-o dar care nu a renuntat la ea pentru ca s-ar simti mai saraca, mai sleita, murdara si chiar impropie vietii.

Aceasta lume a ” delicatului ” si ” finetii ” este total lipsita de violenta, armonia facand inima sa bata  doar in acorduri lirice iar gandurile devin brusc nostalgice, pline de tandrete, inflorindu-ti pe buze zambetul iubirii.
Priviti curba delicata a liniilor si veti intelege dorinta frumosului de a se putea exprima cat mai coerent pentru toti.
Este pentru prima oara cand am avut senzatia ca imaginea, dar mai ales culoarea canta si te privesc atent, cercetator, sa-ti poata identifica trairea sufleteasca.

Priviti oricare din tablouri si incercati sa va imaginati si incercati sa ganditi imaginile in alte culori sau culorile sa ilustreze o alta imagine.
Probabil ca, daca veti reusi, veti fi inventatorii unui nou stil de arta.
Tablourile nu au o idee bine definita, nu au un mesaj important de transmis, ele sunt rodul nebuniei create de o clipa de fericire.

 

a ne traiesti pentru trairea sufletelor noastre!